De Dragobete Iubim Baschetul – Adrian Micinic

De Dragobete Iubim Baschetul – Adrian Micinic

Cum m-am îndrăgostit de baschet și ce a alimentat această pasiune de-a lungul anilor

Baschetul este o disciplină aparte în sport. Desigur, e o chestiune de gust. Fiecare dintre noi are propriile preferințe, însă baschetul întrunește o serie de condiții esențiale, fără de care nu poți practica această disciplină. Este nevoie de comunicare, inteligență, antrenament și de aici încolo, în funcție de nivelul la care se joacă, baschetul necesită și (multe) alte atribute.

Oradea a avut o echipă de baschet la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90. Dinamo a fost numele ei și este prima echipă pe care am avut ocazia să o văd jucând pe viu. În prealabil am avut ocazia, prin intermediul televiziunii maghiare, să urmăresc niște echipe din NBA. Prima pe care am văzut-o a fost Detroit Pistons, formație care la sfârșitul anilor 80 era forța numărul 1 a ligii nord-americane.

În acea perioadă Dinamo Oradea era o echipă importantă în baschetul românesc. Nu se putea ridica la nivelul Stelei și a lui Dinamo, însă confruntările cu aceste echipe de la Sala Sporturilor (actuala Arenă Antonio Alexe) au născut pasiuni în tribune și pe parchet. Au fost vremuri în care pentru Dinamo Oradea jucau Toni Alexe, Zoli Gellert, Dan Cristea, Gheorghe Pascu, Doru Rădulescu, Attila Veres, Daniel Antochi, Adrian Flaundra, Șerban Sere și alții.

Acele meciuri, jucate de Dinamo Oradea în compania principalelor forțe ale disciplinei din România, au reprezentat scânteia pasiunii pentru baschet și implicit pentru cel orădean. Anii au trecut și pasiunea pentru baschet s-a dezvoltat, chiar dacă sportul cu mingea la coș în a 2-a jumătate a anilor 90 și la începutul anilor 2000 a dispărut, cel puțin la nivel de seniori, de pe meleagurile Crișului Repede.

O experiență trăiată ca orădean în Oradea din punct de vedere baschetbalistic se referă la anumite meciuri ale echipei naționale a României. Este vorba despre vizita Greciei Și Iugoslaviei pe malurile Crișului Repede, la Campionatul Balcanic, într-o periodă în care elenii și iugoslavii erau zeii Europei în această disciplină. Era imposibil să nu te întrăgostești de baschet văzându-i pe cei mai buni jucători de pe continent.

Îmi amintesc de niște meciuri disputate în compania unor echipe americane din colegii, venite la diferite schimburi de experiență în țara noastră. La acele jocuri, pentru Oradea au jucat Toni Alexe, Attila Veres și Șerban Sere, jucători care erau legitimați la cluburi de top din România sau Ungaria. Jocurile amintite s-au desfășurat vara, în perioada extra competițională. Au fost veritabile propagande pentru baschet și ele au alimentat pasiunea subsemnatului pentru baschet.

La jumătatea deceniului precedet, baschetul orădean a renăscut. Au fost vremuri grele, dar CSM Oradea a rezistat timpului și provocărilor, dificlutăților de toate felurile. Baschetul a supaviețuit, iar în ultimii 7-8 ani am început să descoperim performanța în baschet. Cu multe momente dificile, cu greutăți, cu înfrângeri. Cu experiențe care ne-au arătat că baschetul de performanță rezervă foarte multe provocări și că numărul momentelor dureroase îl întrece pe cel al momentelor de bucurie. Lucru care însă nu trebuie să oprească pe nimeni. Ba din contră, trebuie să-l motiveze în așa fel încât să performeze pentru a avea mai multe momente de bucurie.

În toți acești ani baschetul s-a schimbat enorm. La fel cum s-a schimbat aproape tot ce ține de viața noastră. Nu s-a schimbat pasiunea și dragostea față de baschet. Cred și simt că ea nu se va schimba vreodată.

Comentarii

comments

Attachment